Doina Ruști, cunoscută pentru talentul său de povestitoare și pentru capacitatea de a crea lumi literare complexe, revine în atenția publicului cu „Ferenike” (Humanitas, 2025), primul ei roman autobiografic.
Inspirat de o poveste din Grecia Antică, numele cărții simbolizează curajul și dorința de a înfrunta convențiile sociale. Cititorul devine părtaș la o aventură care transcende timpul și spațiul, prin ochii unei fetițe care își caută identitatea într-o lume în schimbare.
Are 14 romane la activ
Într-un interviu acordat Libertatea, scriitoarea vorbește despre modul în care s-a dezvăluit în fața cititorilor, rolul literaturii într-o societate tensionată politic, dar și despre noile generații de scriitori români.
Doina Ruști este una dintre cele mai iubite scriitoare contemporane, premiată atât cu premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (2008), cât și cu Premiul Ion Creangă, al Academiei Române (2009).
Are 14 romane la activ (printre care cele cu miză socială, „Fantoma din moară” (2008) și „Lizoanca la 11 ani” (2009), cât și trilogia fanariotă, compusă din romanele „Homeric” (2019), „Mâța Vinerii” (2017) și „Manuscrisul fanariot” (2015) și peste 300 de povestiri, în timp ce scrierile sale au fost apreciate și traduse internațional.
Autoarea este scenaristă și profesoară universitară cu specializare în istoria culturii și civilizației universale pentru film, a înființat grupul Ficţiunea și ține cursuri de scriere creativă la Universitatea din București. Recent, povestirea ei „Țâțe” a fost pusă în scenă într-un spectacol de Radu Afrim.
Povestea unei femei care s-a deghizat în bărbat
În 2025, a lansat primul ei roman autobiografic „Ferenike” („ferein” – aduce, a purta, „nike” – victorie), al cărui nume este inspirat din Grecia Antică, de povestea unei femei care s-a deghizat în bărbat, într-o vreme în care femeile nu aveau voie să participe la Jocurile Olimpice, pentru a-și însoți fiul la competiție. Purtătoarea victoriei, așa cum mai poate fi tradusă, Ferenike devine parte din scriitoare.
„M-am aplecat asupra ferenikismului într-atâta, încât imaginea personajului m-a contaminat, am asimilat-o în haosul personal, făcând din ea o apariție recurentă în visele mele. Am început s-o vizez, înainte de a-i fi citit povestea”, mărturisește Ruști.
În „Ferenike”, ea își retrăiește o istorie trăită „cu morți și violență extremă”, sub forma unui roman confesiv, dar puternic structurat narativ, în care „rememorarea se transformă treptat în acțiune a prezentului”.
Fără protecții și fără precauții, autoarea intră în contact direct cu memoria afectivă, încorporând simboluri, vise și obiecte banale care devin relicve – o sticlă de vișinată devine „Livadă cu vișini”, iar copilul martor la un cadavru cusut grosolan devine adultul care își construiește „caracterul și rezistența la orice tip de agresiune”.
Romanul este mai mult decât o mărturisire – este o demonstrație că literatura poate transforma trauma în forță, iar istoria personală într-un „prezent continuu”.
Cititorii sunt purtați în vremea comunismului din satul ei natal, Comoșteni, Dolj, martori și părtași la fapte reale, după cum subliniază chiar scriitoarea – „Totul este real. Totuși, e ficțiune prin stil, prin construcția epică, prin tipul de mesaj. Nu am eliminat nimic din evenimentele epice, pentru că toate faptele astea sunt trăite, iar pe parcursul timpului au căpătat semnificație.”
Un roman autobiografic unde totul este real
Libertatea: Când și cum s-a conturat ideea de „Ferenike” și ce nevoi sau dorințe s-au împlinit odată cu publicarea ei?Doina Ruști: Mă gândesc de mulți ani la povestea asta, care este pentru mine un fel de matrice existențială. În culisele romanelor mele se află părți din ea. Mereu am scris despre ea și în multe feluri, așa încât nu se poate vorbi despre o împlinire ori despre un punct terminus, ci doar despre o versiune, cea a clipei de-acum.
– „Ferenike” este o poveste confesivă, ați declarat că toate întâmplările au fost trăite, dar le-ați așezat într-o poveste. Cum ați decis ce rămâne din real și ce devine ficțiune; a fost o astfel de alegere la mijloc?– Totul este real. Totuși, e ficțiune prin stil, prin construcția epică, prin tipul de mesaj. Nu am eliminat nimic din evenimentele epice, pentru că toate faptele astea sunt trăite, iar pe parcursul timpului au căpătat semnificație. Ba mai mult, niciuna dintre aceste întâmplări nu a rămas acolo, la momentul în care s-a produs, ca fapt parfumat închis într-o casetă de amintiri, ci fiecare a continuat să evolueze, odată cu mine.
Vorbesc despre un obiect mărunt, de pildă o sticlă de vișinată, dar ea începe să intre în visele mele, în zona vinovățiilor nesfârșite, ca, treptat, să se transforme în Livada cu vișini, iar de aici până la cehovianism nu mai este decât un pas, cel al atmosferei potrivite pentru aceeași sticlă, ajunsă în prezent, ca relicvă a unei copilării încețoșate. Mi-am făcut chiar și o poză cu sticla asta. Ea face parte din prezentul meu continuu. Genul ăsta de incursiuni în timp dizolvă tiparul memorialistic.
„Am luat parte la o istorie care dă sens prezentului meu”
– Figura tatălui planează peste tot în roman, deși el nu este mereu în prim-plan. Ce ați vrut să explorați, de fapt, odată cu această relație paternă?– Nu m-a interesat relația cu tatăl, pe care nici n-am apucat să-l cunosc prea bine, nu am sondat rădăcinile ori alte teme de genul ăsta, de mult epuizate, ci m-a interesat modul în care s-au metamorfozat moștenirile mele paterne. Crima, la care aproape că am fost martoră, inițial părea o dramă personală și atât.
Dar, cu trecerea anilor, i-am găsit cauzele adânci, legate direct de Războiul din Vietnam, iar mai târziu de exhibiționismul lui Ceaușescu, devenit în mod aberant eroul occidentalilor, ceea ce a determinat vizita lui Nixon în România, generând Clauza Națiunii celei mai Favorizate. Toate aceste evenimente, exact în ordinea asta, duc spre zilele noastre și spre alte războaie, iar în cealaltă direcție, a rădăcinilor mele, merg spre timpul scurt, cât tatăl meu nu a mai contat ca tată, ci ca personaj.
În „Ferenike” interesează doar faptul că viața lui scurtă a aruncat spre mine o întrebare, pe care am vrut s-o ignor și care mi-a decis direcția ontologică și în cele din urmă m-a obligat să mă întorc acolo, nu ca persoană care deapănă amintiri, ci ca personaj de roman. Pe scurt, am luat parte la o istorie care dă sens prezentului meu. Această descoperire m-a făcut să reconstruiesc narativ nu atât relația cu tatăl meu, ci secvența de istorie din care fac parte.
Sunt personajul principal al romanului „Ferenike”, iau parte la acțiune mai mult decât la actul narării. Nici într-un caz n-aș scrie un roman de rememorări ori o poveste văzută în mod simplist prin ochii copilului. Nu cred în schema asta epică, n-o creditez. În schimb mă atrage povestea în care rememorarea se transformă treptat în acțiune a prezentului. Iubesc povestea cu personaj peripatetic, pentru care granițele dintre prezent și trecut nu contează.
Poate părea paradoxal, dar episoadele care insistă pe luciditatea (chiar și a unui copil) au vrut să pună o distanță necesară între povestitor și personaj. Prin urmare, cadavrul văzut pe când aveam 11 ani, cusut grosolan cu ață ordinară, a generat un tip de viziune, mi-a întărit caracterul și rezistența la orice tip de agresiune.
– Ați spus într-un interviu că vă este imposibil „să trăiți intestinal”, că toată viața dumneavoastră e la vedere. Cum se împacă această transparență cu nevoia de protecție emoțională atunci când scrieți autobiografic?– Nu cred că am nevoie de protecție. Să trăiesc fără precauții, în viața cotidiană și în scris, ține de mult lăudata autenticitate a unui om. După ce am publicat „Ferenike”, unele dintre personajele romanului au venit la primele lansări, participând într-un fel la povestea mea. Când minți, când falsifici adevărurile esențiale, atunci ai nevoie de protecție.
Ficțiunea nu înseamnă minciună, nu falsifică viața, ci doar dictează tonul unui adevăr unanim așteptat. Viața mea începe cu morți și violență extremă, prin urmare aș fi putut deveni un adult mototolit și timid. Dar nu s-a întâmplat așa. Din cadavrul măcelărit au rămas zarzărele și parfumul lor, care invadează tot ce-am scris, noaptea de iulie, forța unui timp, dacă vrei.
Povestea care a stat în așteptare timp de un an
– Ați lăsat romanul aproape un an deoparte după ce l-ați terminat. De ce? Ce schimbă distanța în modul în care un scriitor își privește propriul trecut?– De regulă, procedez așa. Dacă după un timp nu-mi mai place ce-am scris, nu public. Este vorba despre calitatea emoției. Uneori mă ia valul și, captivată de poveste, acord importanță acțiunii. Or, în literatură, echilibrul dintre emoție și construcția epică e unul fragil. De forța lui îți dai seama luând oarecare distanță. Poate că nu neapărat un an, însă în cazul de față a fost vorba despre un experiment în zona confesiunii.
După ce-am scris „Ferenike”, voiam să reiau exercițiul narativ pe altă perioadă din viața Mițulicăi. Mă simțeam impulsionată să mă întorc la adolescența ei interbelică, și-așa am început să scriu confesiunea lui Carol, din „Zavaidoc în anul iubirii”. Dar chiar și după aceea, personajul mă obseda și am continuat actul confesiunii din perspectiva unei adolescente din epoca stalinistă, în următorul roman, intitulat „Sălbatica”. Aceste trei romane sunt legate într-un fel, iar cât le-am scris pe ultimele două, Ferenike a rămas în așteptare un an. Cam asta este povestea anului de repaos.
– Apropo de scris, când și cum scrieți? Aveți un ritual anume?– Ca orice joc, totul e dictat de plăceri. Scriu când îmi vine, oriunde, mai ales în aglomerații (piețe, aeroport, în urletul continuu al ambulanțelor).
– În „Ferenike”, visul, memoria, introspecția și imaginația funcționează aproape pe același plan. Cum reușiți să nu pierdeți claritatea structurii într-o poveste atât de personală?– Aceasta este esența jocului epic. Mulțumesc că ai observat. Pentru mine literatura e construcție în primul rând, iar în orice joc epic contează rezolvarea conflictului. Restul vine de la sine.
– Scrieți despre copilărie, dar nu cu nostalgia tipică. Mai degrabă cu luciditate. Ce loc mai are copilăria în literatura română de azi? E o temă epuizată sau e abia la început?– Nu cred că avem o literatură a copilăriei, adică o poveste fixată în avangardă, ci multe versiuni ale Amintirilor lui Creangă. Povestea așteptată ar trebui să pornească de la întrebarea majoră a actualei generații, una crescută cu telefonul în mână, dar preocupată de filozofie mai mult decât generațiile anterioare.
Lipsa autorității în educație și consecințele ei
– Ați menționat adesea „vocea interioară” care scrie – acel discurs fără public. Cum arată, pentru dvs., o literatură scrisă fără frica de a fi judecat?– Tonul și ritmul interior, în cazul meu, nu sunt cu mult diferite de cele afișate public. Scriu și vorbesc cam în aceeași tonalitate, deși uneori ritmul social e ceva mai diferit. Faptul că autoritatea (părintească, școlară, socială) nu a avut mare importanță în educația mea, mi-a determinat și o lejeritate în actul destăinuirii, o anume sinceritate, pe care educația ți-o ține în frâu (ceea ce e în multe feluri de bine), dar pe care sinceritate mi-am cultivat-o ostentativ, de la vârste mici, așa cum se întâmplă cu persoanele crescute de bunici, cu orfanii, cu oamenii care nu au pe cap o autoritate manifestată constant.
– Aveți o capacitate impresionantă de a accesa memoria afectivă. Cum lucrați cu amintirile? Sunt o arhivă personală clară sau le lăsați să se transforme odată cu ficțiunea?– Foarte flatată, îți răspund că metamorfozele au loc înainte de a începe scrisul. În mintea omului, totul este în transformare, de multe ori în anamorfoză. Acesta este traseul gândului: haotic, în aparență, ordonat la nivel general. În ceea ce mă privește, am avut mereu o curiozitate legată de imaginea globală. Iubesc sintezele. Îmi place lucrul încheiat și ador deznodământul. De aici îmi vine și preferința pentru construcție. Toate astea țin de predispoziția mea epică, nativă. Orice aș fi făcut în viață ar fi fost narativ.
– Ferenike – femeia care se deghiza în bărbat pentru a putea participa la jocuri interzise – e un nume cu puternică încărcătură simbolică. V-ați regăsit în ea din adolescență. Ce înseamnă pentru dvs. azi Ferenike, ca arhetip?– La începuturi a fost un simbol legat de limitările sociale, dar, în timp, a devenit unul dintre arhetipurile temeliei mele, nu m-a mai interesat povestea, ci simbolismul general al triumfului, căci Ferenike înseamnă purtătoarea victoriei. M-am aplecat asupra ferenikismului într-atâta, încât imaginea personajului m-a contaminat, am asimilat-o în haosul personal, făcând din ea o apariție recurentă în visele mele. Am început s-o vizez, înainte de a-i fi citit povestea. Tiparul exista deja când am dat de personaj, dar s-a potrivit mănușă pe acel tipar, a devenit nu imaginea, cât moartea mea, ca singură victorie posibilă într-o lume trecătoare.
„Nu am făcut niciun târg cu bărbații care păzeau scenele lumii socialiste”
– Personajele dvs. feminine sunt puternice, autonome, deseori neconvenționale. Ce credeți că poate aduce azi o scriitoare în plus în literatura română? Apropo de asta, credeți că este în continuare un spațiu dominat de vocile masculine?– Cu siguranță ai observat că atunci când se vorbește despre mine se spune „una dintre cele mai puternice voci feminine”. E insultător, e degradant. Și deloc întâmplător. Acel cineva, constructor de imagine, care a ținut să facă precizarea că sunt femeie scriitoare și nimic mai mult, reprezintă încă literatura oficială, mediocră, pe care ori o lauzi, ori mori. Nu e un bărbat.
Nu e o persoană, ci prejudecata care domină lumea. Dar când contează lucrul acesta? Când tu îl observi. Dacă ar fi contat, aș fi murit demult, în adolescență. Dar n-a contat, pentru că dacă eu sunt doar o voce feminină pentru autorul de branduri, el nu există deloc pentru mine. E doar cineva fără nume, fără operă.
– Aveți o voce foarte clară, asumată și nu vă feriți de temele grele. Ați simțit vreodată că există o presiune (explicită sau nu) asupra femeilor să scrie într-un anumit registru – mai intim, mai domestic?– Nu m-a interesat. Din acest motiv am ignorat cenaclurile unde se cultivau astfel de idei, nu am făcut niciun târg cu bărbații care păzeau scenele lumii socialiste. Nu m-am rugat de nimeni. Doar m-am bucurat de poveste și asta fac și acum.
„Generațiile actuale au alt traseu”
– Cum vedeți generațiile de scriitori tineri din România? Ce vă entuziasmează la ei și ce simțiți că încă lipsește?– Mă entuziasmează uneori tenacitatea, alteori verbul. Sunt dezamăgită de epigonism și că le lipsește exercițiul admirației.
– Se vorbește tot mai mult despre o ruptură între generații – despre o generație tânără care nu mai citește, care se mișcă rapid între idei fără răbdarea de a înțelege în profunzime. Ce ar putea face literatura – sau poate școala, sau familia – pentru a reconstrui acest fir de legătură între carte și tânăr?– Nu trebuie să facă nimic. Generațiile actuale au alt traseu. Lectura s-a schimbat și cred că cititorii de azi selectează mai rapid informația, își aleg mai inteligent ce și cât să citească. Dacă ne referim strict la ficțiune, sunt convinsă că generațiile viitoare vor folosi literatura existentă pentru a construi un anumit tip de poveste, hibridă, cu un consum emoțional mult mai mare.
Trăim o transformare profundă, iar elevii de astăzi, care refuză să citească un roman, ajung în moduri neașteptate la cărțile de care au nevoie cu adevărat. Au făcut 50 de filme după „Paturi oculte”, l-au desenat pe Platanos, am inventat personaje pe care le-au introdus în unele dintre scrierile mele, au pus în scenă Zavaidoc, au compus muzică în prelungirea unor episoade. E adevărat, n-au făcut comentarii literare, dar au multe alte moduri de receptare a literaturii, care dovedesc că sunt cititori atenți, sintetici, dotați cu un tip de observație matură. De aici va ieși o nouă generație de creatori de poveste.
– Ați vorbit adesea despre memorie, identitate, mit și povești care ne definesc. Ce povești mai pot vorbi astăzi, în mod autentic, unui tânăr de 18 ani care crește într-o societate ultra-digitalizată, uneori cinică, adesea grăbită? Ați putea să-mi faceți o recomandare?– Poveștile care au legătură cu ei, cu imaginarul lor. Există povești nemuritoare care se cer rescrise în limbajul actual, există povești care ating sfera de preocupărilor actuale. Iar aici nu mă pot abține să nu dau ca exemplu Platanos, a cărui popularitate m-a luat prin surprindere. Ce i-a interesat acolo? Legătura adevărată dintre doi oameni defecți, pe jumătate vegetali, condamnați, situați într-un sistem al cunoașterii, din care nu lipsesc cărțile. O poveste despre alteritatea bazică. Tocmai din acest motiv s-au îndreptat masiv spre fantasy, dar caută teme generale, cu mesaj social, cu modele tipologice. De aici și succesul unor romane ca „The Hunger Games” de Suzanne Collins.
„Școala trebuie să rămână la literatura clasică”
– „Ferenike” a apărut într-un an tensionat politic, în care se vorbește tot mai des despre întoarceri spre „valori tradiționale”. Simțiți că literatura poate contracara astfel de derapaje? Sau rămâne o formă de refugiu?– Nu trebuie ignorată tendința de întoarcere la tradiție, la istorie etc. Mereu s-a întâmplat așa în situații de criză. Cred că școala trebuie să rămână la literatura clasică (atât de criticată în ultima vreme), dar s-o abordeze altfel. Deja foarte mulți profesori fac acest lucru. Prin școli, am văzut machete prin care elevii intră într-un roman, filme, pledoarii capabile să declanșeze un joc complex și multe alte neînchipuite mijloace prin care cititorul se plimbă cu lejeritate prin scrierile așa-zis învechite. Literatura tradițională este baza educației, pe ea se construiești lumea nouă.
– Aveți o prezență activă în social media – vă promovezi cărțile cu umor, deschidere și multă autoironie. Cum vedeți relația dintre scriitorul de azi și publicul lui? Ce poate face vizibil un autor în epoca zgomotului constant?– Viața s-a mutat pe net și mă simt datoare să mă adaptez. E și un mod facil de a ține legătura cu cititorii, cu iubitorii de ficțiune. Dar nu sunt vizibilă. Pentru vizibilitate îți trebuie bani.
– Și dacă tot suntem aici, există vreo așteptare de la „Ferenike” odată ajunsă la cititori? V-ar plăcea să rămână cu ei ceva anume din povestea dvs?– Sigur că există așteptări. Deja am primit numeroase mesaje, s-a scris despre Ferenike atât cât să-mi fac o idee despre viitorul său. Prin urmare, deja știu că Tavică, Mițulica și Ferenike fac deja parte din viața cititorilor mei. Curând plec într-un turneu prin țară, iar la Cluj am două evenimente cu surprize pregătite de cititori: o punere în scenă și muzică de film inspirată de ritmul romanului. Voi merge la Conservator și la grădina de la Casino. Aș zice că Ferenike își face loc spre biblioteci.
Foto: Simona Andrei